Dezbaterea Nixon vs. Kennedy. Cele 60 de minute care au schimbat istoria

Astăzi am să vorbesc despre dezbaterea din 26 septembrie 1960 dintre John Fitzgerald Kennedy şi Richard M. Nixon, prima dintr-o serie de patru întâlniri, şi totodată cea mai importantă. De ce este importantă ? În primul rând întrucât este prima dezbatere televizată între doi candidaţi la funcţia supremă în Statele Unite şi, în al doilea rând, dat fiind faptul că cele aproximativ 60 de minute cât a durat întâlnirea au schimbat fundamental felul în care privim şi interpretăm discursul unui politician, şi a oricărui vorbitor, în general.

Iar această dezbatere mai marchează o premieră. Este dovadă care atestă, fără echivoc, importanţa comunicării nonverbale, cu aproape un deceniu înainte de a avea primele cercetări ştiinţifice. Abia în 1970, Ray L. Birdwhistell va avansa ipoteza (confirmată printr-un studiu) conform căreia între 65 şi 70 la sută dintr-un mesaj este nonverbal, în timp ce pentru pentru Albert Mehrabian, doi ani mai târziu (1971 şi 1972) 55% din informaţii se transmit prin limbaj corporal, 38% prin tonul vocii şi 7 la sută prin cuvinte. Numită şi regula 7-38-55 ea a fost preluată imediat de către specialiştii în comunicare şi folosită, aproape fără rezerve.

Voi reveni asupra acestei reguli şi în ce măsură ea se susţine (trebuie spus că un alt cercetător, anume Herbert Oestreich o contestă şi nici Septimiu Chelcea nu pare convins să susţină că „mai „ult de 90 la sută din informaţii le vehiculăm prin comunicare nonverbală, că peste 50 la sută dintre acestea sunt transmise prin gesturi şi postură”), dar e important să precizez că în acea seară din 1960, ceea ce s-a transmis prin limbaj corporal (gesturi, mimică, postură, mers) a depăşit cu mult graniţa celor 55 de procente. Iar argumentul principal în favoarea acestei ipoteze este pierderea alegerilor de candidatul republican, însă mai aveam până acolo.

Context istoric. Candidaţii John Fitzgerald Kennedy şi Richard M. Nixon

Campania electorală din 1960 a fost dominată de escaladarea tensiunilor războiului rece dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică.

În 1957, ruşii lansaseră Sputnik, cel care avea să devină primul satelit artificial al Pământului. Perspectiva era una destul de sumbră. Liderii americani avertizau asupra pericolului pe care-l reprezenta depăşirea ţării la capitolul inovaţie şi tehnologie de către ţările din blocul comunist. Trei ani mai târziu, un avion de spionaj american (celebrul U2) avea să fie doborât asupra teritoriului URSS, iar pilotul capturat, ceea ce a dus la anularea vizitei la Moscova a preşedintelui Dwight D. Eisenhower şi contramandarea summit-ului ce-l avea ca invitat pe premierul sovietic Nikita Khrushchev. În Cuba, regimul revoluţionar impus de Fidel Castro devine un aliat apropiat al Uniunii Sovietice, întărind temerile americanilor cu privire la comportamentul subversiv al comuniştilor în emisfera vestică. Sondajele acelor vremuri arătau un adevăr îngrijorător. Mai mult de jumătate dintre americani considerau războiul cu URSS inevitabil. Şi discutăm despre un război nuclear.

În aceste condiţii, John Fitzgerald Kennedy reuşeşte, în ciuda lipsei sale de experienţă în politica internă şi a religiei catolice, să câştige o nominalizare din partea Partidului Democrat. Pe 10 mai 1960, JFK obţine o victorie categorică în statul Virgia de Vest, iar mai târziu, cu voturile din Wyoming ajunge la 761, necesarul pentru a fi prezent la Los Angeles în calitate de candidat la preşedinţia Statelor Unite. După ce-l alege pe Lyndon Johnson ca partener şi posibil vice-preşedinte, JFK le-a promis delegaţilor prezenţi la convenţie că va restabili prestigiul Statelor Unite (inclusiv pe plan economic), găsind totodată forţa de a rezista presiunile comuniste din întreaga lume.

De partea cealaltă, Partidul Republican îl va nominaliza pe vice-preşedintele în funcţie, Richard M. Nixon. Acesta, mizând în alegeri pe pacea şi prosperitatea obţinută pe plan intern în timpul administraţiei Eisenhower. Nixon îi asigura pe alegători că va întări prestigiul Statelor Unite, rolul ei de conducător al Lumii Libere şi forţa militară. Ca partener, Richard M. Nixon îl alege pe ambasadorul SUA la Naţiunile Unite, Henry Cabot Lodge, cei doi lăsând impresia unei echipe redutabile. Dealtfel experienţa la nivel executiv şi, până la urmă notorietatea, îl înfăţişau pe Richard M. Nixon favorit în preferinţele alegătorilor, cu mai puţin de două luni rămase înainte de scrutinul decisiv din 8 noiembrie 1960.

Este momentul în care staff-ul lui Kennedy îl provoacă pe Nixon la o serie de dezbateri televizate şi, în ciuda logicii şi a sfaturilor primite inclusiv din partea preşedintelui în exerciţiu Eisenhower care nu găsea un motiv pentru a-i oferi spaţiu naţională contracandidatului venit din tabăra democraţilor, Richard M. Nixon încrezător, sau prea încrezător, acceptă provocarea.

Ca o paranteză, pentru a înţelege importanţa dezbaterii televizate, trebuie că dacă în 1950, doar 11% dintre gospodăriile americane aveau televizor, pentru ca în 1960, un deceniu mai târziu, procentul acestora să se depăşească 88%. Se estimează că aproape 74.000.000 de alegători, adică două treimi din electorat au urmărit, în direct, întâlnirea din 26 septembrie, cele 60 de minute care au schimbat istoria.

26 septembrie 1960. Prima dezbatere televizată din istorie

Prima dezbatere din seria de patru a fost programată pentru 26 septembrie 1960, în Chicago, la ora locală 8.30. Producător: CBS (WBBM-TV). Moderator: Howard K. Smith de la CBS. Invitaţi: Sander Vanocur (NBC), Robert Fleming (ABC), Stuart Novins (CBS, realizatorul emisiunii „Faţa Naţiunii” şi Charles Warren (MBS). Tema dezbaterii avea să fie politica internă a Statelor Unite, fiecărui candidat fiindu-i alocat un spaţiu de 8 minute pentru a-şi prezenta viziunea, şi urmând apoi a răspunde întrebărilor adresate de Howard K. Smith sau de către invitaţi în 35 de minute. Pentru pledoaria de final, atât JFK cât şi Richard Nixon beneficiau de încă 3 minute.

Citind aceste rânduri, s-ar am fi tentaţi să credem despre cei doi candidaţi că plecau de pe picior de egalitate. N-a fost deloc aşa. Şi nu datorită moderatorilor. Vedeţi, cu o zi înainte, Kennedy s-a întâlnit cu producătorul pentru a discuta compoziţia platoului şi distribuţia camerelor, în timp ce Nixon care tocmai ieşise din spital unde suferise o operaţie delicată la genunchi, nu a reuşit să profite de această oportunitate. Lipsa documentării, printre altele, se va dovedi o greşeală fatală. Apoi, JFK îşi va petrece apoi restul zilei exersând răspunsuri la întrebări posibile şi odihnindu-se, în timp ce Nixon, încerca să recupereze cele două săptămâni cât s-a aflat în spital organizând cât mai multe întâlniri cu alegătorii.

Şi în ziua dezbaterii Nixon a pornit cu stângul. Literalmente. Candidatul republican ajuns la studio primul. A coborât din maşină, dar s-a lovit la genunchiul operat (amănunt la prima vedere insignifiant, dar care va influenţa postura acestuia pe toată durata dezbaterii). A venit apoi Kennedy, i-a salutat pe producători, a intrat în studio, iar când Nixon s-a ridicat să-l întâmpine, s-a lovit (din nou) de data aceasta la cap, de un microfon suspendat.

Hainele. Necunoaşterea platoului va ridica pentru Nixon şi o altă problemă. Kennedy şi-a ales pentru dezbatere un costum albastru cu o cămaşă albă, ceea ce-l făcea uşor de remarcat pe fundal gri din studio, în timp ce Nixon cu al său costum bleu-gri, părea că se confundă în decor. Sau se scufundă în decor. Şi nu doar culoare era neinspirată, ci şi măsura. Aflat în convalescenţă, Nixon slăbise aproximativ 9 kilograme, ceea ce făcea ca hainele sale să fie potrivite mai degrabă altui purtător şi puncta defavorabil la capitolul impresie.
Nici în timpul dezbaterii lucrurile n-au mers prea bine pentru candidatul republican, cu toate că la nivel de discurs nu a fost pus în niciun moment în dificultate, cu atât mai puţin în inferioritate. Altele au fost probleme lui Nixon. De ordin nonverbal.

Faţa. În timp ce Kennedy era bronzat (tocmai ce îşi încheiase campania în California), Nixon a afişat o alură bolnăvicioasă. Herb Klein, membru în echipa de campanie a lui Nixon unde răspundea de relaţiile cu presa, relatează interpelarea făcută de un susţinător conform căruia, citez: „Toată lumea din acest colţ de ţară crede că Nixon e bolnav. Trei doctori, după ce au văzut imaginile, au fost declarat la unison că arată de parcă tocmai ar fi suferit un atac de cord”. Iar, Henry Cabot Lodge, partenerul lui Nixon ar fi replicat „Ticălosul tocmai ne-a pierdut alegerile”.

Machiajul. Concediază-l pe cel care a făcut machiajul i se striga lui Herb din public, doar că Nixon nu era machiat. Era altceva şi mai rău. El refuzase machiajul (după ce Kennedy declinase şi el propunerea – ulterior se va dovedi că JFK a avut machiaj), considerând că ar fi nedemn să apeleze la asemenea trucuri de imagine, însă pentru a ascunde cearcănele, la insistenţele staff-ului, şi-a trimis un asistent la o farmacie pentru a-i cumpăra crema „minune” Lazy Shave.

Creată de Max Factor, şi promovată sub sloganul Lazy Shave „Ascunde barba!”, crema era în realitate un fond de ten folosit de actorii de la Hollywood, complet inadecvat în situaţia de faţă unde, sub luminile puternice din studio (şi implicit a căldurii), machiajul s-a topit în doar câteva minute (în loc de câteva ore cât ar fi trebuit să se reziste), începând să se scurgă pe obrajii nefericitului Nixon. De cealaltă parte, bronzul natural îi accentua calităţile fotogenice ale lui Kennedy, sporind contrastul dintre cele două personaje. Kennedy a lăsat o impresie mult mai bună: s-a prezentat ca un candidat relaxat, sănătos şi plin de viaţă, în timp ce Nixon părea neras, mai bătrân, obosit şi suferind. Privindu-l, Richard Daley, primarul din Chicago a exclamat „Dumnezeule, l-au îmbălsămat şi el încă n-a murit”.

În fapt, Nixon chiar arata atât de rău la televizor încât Don Hewitt (cunoscut ulterior ca producător al emisiunii „60 de minute”) a trimis un director executiv CBS să-i întrebe pe republicani dacă sunt mulţumiţi de imaginea candidatului lor. Au spus că da şi spectacolul, ori masacrul a continuat.

Privirea. Deşi erau numai puţin de 7 camere de filmat în studio (CBS-ul se pregătise cum se cuvine pentru această premieră), Nixon nu ştia şi nici nu fusese anunţat de către staff. Astfel, pe toată durata dezbaterii, în timp ce JFK a vorbit direct spre cameră, adresându-se telespectatorilor, Richard Nixon, în stilul dezbaterilor tradiţionale părea că-i răspunde în permanenţă lui Kennedy, ignorându-i pe telespectatori. Publicul a interpretat acestă atitudine drept lipsă de respect, sancţiunea venind pe 8 noiembrie.

Postura. Gesturile. Suferinţa amintită se vede şi mai clar atunci când analizăm postura celor doi candidaţi, atât în poziţia şezut, cât şi în picioare. Nixon, cu genunchii strâns lipiţi, cu o mână pe genunchiul suferind şi cu cealaltă ţinând deseori batista pare stingher, nesigur de poziţia ocupată, în timp ce, de cealaltă parte, JFK, genunchi peste genunchi (tipic american ar fi fost gleznă peste genunchi, dar rădăcinile sale europene, sau poate consilierii l-au determinat să nu recurgă la această exuberanţă), cu braţele la întrepătrunse ori sârguincios notându-şi pe o bucată de hârtie contra-argumente la declaraţiile adversarului, transmite impresia de siguranţă, control, încredere în propriile abilităţi. Iar atunci când sunt la pupitre (al căror design îl dezavantajează net pe candidatul republican), Nixon îşi transferă deseori centrul de greutate, lăsând impresia că este prins „pe picior greşit” ori că se grăbeşte. Cu mâinile încleştate de-o parte şi de alta a pupitrului, Nixon gesticulează arareori, spre deosebire de oponentul său care ţine să-şi puncteze nonverbal fiecare frază, fiecare argument.

Nixon transpiră abundent, ştergându-şi deseori fruntea în timp ce încearcă să răspundă, ceea ce-l face să-şi piardă concentrarea. De câteva ori râde nervos, spre deosebire de Kennedy care pe tot parcursul dezbaterii, cât şi în cursul discursului de inaugurare susţinut în acelaşi an, nu schiţează nici măcar un zâmbet, păstrând o mimă extrem de serioasă. Şi tot referitor la discursuri de inaugurare, JFK a impresionat prin frecvenţa gesturilor făcute cu mâna (numai puţin de 81, conform G.I. Whithead şi S.H.Smith, 2002), performanţă depăşită doar în istoria recentă de George W. Bush (84) sau William J. Clinton (85).

Cât priveşte dezbaterea propriu-zisă, aceasta a fost una elegantă, cei doi respectându-se reciproc. JFK a rememorat activitatea sa din Washington DC, arătând că atât el, cât şi Nixon, îşi câştigaseră fotoliul de deputat (sau congressmam) în acelaşi an, 1946. A criticat subvenţiile pentru fermieri, susţinând în schimb acordarea unui salariu minim, mai mulţi bani de la bugetul federal pentru construcţia şcolilor şi asistenţă medicală gratuită persoanelor în vârstă. Un argument adus a fost acela că, deşi beneficiau de superioritate numerică în parlament, dacă ar fi încercat să propună aceste măsuri înainte de alegeri, democraţii s-ar fi lovit de dreptul de veto al preşedintelui Dwight D. Eisenhower, drept pentru care, preşedintele trebuia să fie de aceeaşi orientare politică asemeni majorităţii parlamentare.

Nixon s-a aflat, pe cea mai mare parte a dezbaterii, în defensivă. Şi-a susţinut discursul pe rezultatele economice obţinute în timpul administraţiei Einsenhower şi pe inflaţia scăzută în raport cu se întâmplase pe timpul lui Truman, demonstrând că s-au construit mai multe şcoli decât în ultimii 20 de ani. De asemeni, a criticat cifrele prezentate de Kennedy (argumentul său în favoarea teoriei conform căreia America s-ar afla în recesiune), amintind că acele date au fost influenţate negativ de războiul din 1958, războiul din Coreea.

Concluziile dezbaterii. Nixon câştigă la radio, JFK la televizor

Urmărind dezbaterea la radio, senatorul american Bob Dole (pe atunci în echipa de campanie a lui Nixon) era convins că acesta s-a descurcat excelent. Şi avea motive să creadă aşa. În definitiv, Richard Nixon combătuse cu succes toate argumentele adversarului, răspunsese prompt la întrebări şi lăsase impresia auditoriului că se afla permanent în controlul dezbaterii, că el ar fi cel care dictează tonul. A doua zi, pe 27 septembrie, văzând primele imagini, Bob Dole a realizat că Nixon părea bolnav, suferind şi, pentru prima dată, s-a gândit cât de importat este să ai un candidat telegenic. Sigur, este nedrept ca superficialul (sau artificialul) să primeze în detrimentul substanţei, a candidatului cu un program mai bine articulat, dar acea primă dezbatere televizată schimbase pentru totdeauna regulile jocului. Şi viitorul preşedinte al Statelor Unite.

S-a spus despre Nixon că a ignorat regulile comunicării nonverbale şi importanţa aspectului. Nu le-a ignorat. Pur şi simplu nu le-a cunoscut. Într-un interviu acordat doi ani mai târziu, Nixon îşi amintea cum pregătise cu minuţiozitate discursul de 8 minute, lucrând la inflexiunile vocii (vă amintiţi de regula 7-38-55, unde 38% reprezintă tonul) pentru a obţine un efect maxim din partea audienţei. După dezbatere, încă era de părere că s-a descurcat bine, că JFK s-a comportat exact aşa cum anticipase (permanent în ofensivă, încercând să surmonteze decalajul din sondaje), singurul motiv de îngrijorare fiind posibilitatea ca imaginea să primeze în logicii discursive logic în rândul telespectatorilor. Ar fi trebuit să-mi amintesc zicala conform căreia o imagine valorează mai mult decât o mie de cuvinte, constata cu amărăciune Nixon. „Noi suntem atenţi la cuvintele noastre, dar nu avem timp să ne supraveghem limbajul corporal.” (Albert G. Abrams, studiul „Limbajul corporal vorbeşte mai laudativ decât cuvintele”, 1992).

Dar regula 7-38-55 nu trebuie acceptată ca fiind singura explicaţie pentru tot ceea ce a mers prost (cuvântul e prea blând) în 26 sepembrie 1960 pentru Richard M. Nixon la acea primă dezbatere. De exemplu, Judee K. Burgoon, David B. Buller sau W. Gill Woddwdall, considerând că Mehrabian a minimalizat importanţa cuvintelor, cei trei au propus o altă împărţire (1996). Astfel, în cazul mesajelor importante „repartiţia surselor de impact se inversează. Limbajul corporal trece de la 55% din impact la 32%, tonul vocii de la 38% la 15% şi limbajul verbal (cuvintele) de la 7% la 53% din impact. Dar în 1960, într-o atmosferă tensionată după cum am văzut, unde niciunul dintre candidaţi nu s-a detaşat la nivel de logos, de discurs, ceea ce a fost dincolo de cuvinte a făcut diferenţa.

Revenind la dezbaterea din 26 septembrie 1960, e suficient să spun că 6% dintre alegători s-au declarat influenţaţi de ceea ce au văzut la televizor (şi în special de prima confruntare), răsturnând balanţa de la 48% – 43% în favoarea lui Nixon, la 49,7% – 49,5% (în favoarea lui Kennedy). Votul electorilor a fost 303 la 219, Kennedy devenind cel mai tânăr preşedinte al Statelot Unite.

Nixon a fost devastat de evenimente (nici măcar nu a avut puterea să conteste alegerile, după cum va proceda George W. Bush în 2001) şi, în 1968, respectiv 1972 când va candida cu succes la cea mai înaltă funcţie în stat, nu vor mai fi dezbateri televizate.

Astăzi, dezbaterea din 26 septembrie 1960 se studiază la universităţile de profil din Statele Unite, în timp ce aptitudini de comunicarea nonverbală eficientă devin obligatorii oricărui aspirant la o funcţie electivă.

Despre autor şi articol

Bogdan-Andrei a scris 281 articole pe blogul Stefa Media.

Student la Comunicare şi Relaţii Publice, cunoscător al jocurilor din perioada anilor '80 sau '90, interesat de IT şi WordPress, scriu despre ce-mi place şi, de cele mai multe ori, îmi place ceea ce scriu. Şi nu doar mie. De aceea continui.

• Site web
• Twitter
• Facebook

Categorii: OPINII Etichete: 1960, Albert Mehrabian, alegeri, CBS, comunicare nonverbală, dezbatere televizată, John Fitzgerald Kennedy, poster, Richard M. Nixon