Blogul, ca sursă de stres

Bună seara. Mă adresez vouă, cititorilor fideli (aproximativ 20% din totalul vizitatorilor de zi-cu-zi), la sfârşitul unei săptămâni în care, pentru prima dată de la înfiinţare, trend-ul acestui blog începe să arate nesatisfăcător. E drept că traversăm o perioadă mai dificilă, suntem în preajma Alegerilor, vin Sărbătorile şi, în general, lumea este din ce în ce mai puţin dispusă să citească bloguri, altele decât cele ale formatorilor de opinie sau unde „se dezbate” cancanul zilnic.

Ştiam că va fi greu, iar ce se întâmplă acum nu este decât o confirmare. Nicidecum o un motiv de îngrijorare. Poate… cel mult, o surpriză neplăcută. Şi, aici ajungem la tema articolului de azi, o sursă de stres.

Staţi însă liniştiţi. Nu va urma un material plin de lamentări în care să implor mila auditoriului, ameninţând, totodată, cu represalii împotriva patrupedului din reşedinţă. Dimpotrivă, am să vă arăt cum stresul, bine gestionat, poate fi factor de progres. Un blogăr care nu resimte stresul, ori a depăşit un prag al succesului recunoscut, sau nu este nici pe departe în postura de a-şi valorifica potenţialul.

Ştiţi că fost o controversă în urmă cu câteva luni: blogări mari, blogări mici, a-list, b-list, zelist, unde dincolo de retorica inerentă, mulţi dintre cei angrenaţi în discuţie au fost admis (voalat sau nu) o serie de performanţe ale blogărilor recunoscuţi. Spun performanţe şi nu merite, deoarece prima varianta aduce după sine posibilitatea cuantificării. A măsurării acestor performanţe. Şi vă propun chiar o convenţie. În loc de „blogări mari” să acceptaţi sintagma „blogări performanţi”.

Blogării performanţi sunt aceia care reuşesc:

1. să genereze trafic;
2. să închege o comunitate;
3. să determine reacţii.

Toate trei sunt răspunsuri valabile şi orice combinaţie între ele. Diferenţe dintre un blogăr care are câteva sute de cititori / câteva (zeci) de comentarii pe zi şi unul care se mândreşte cu mii de vizitatori şi sute de comentarii, NU este dată doar de noroc. De un articol anume. De un subiect prins din zbor. Sau de ursitoarele care l-au asistat la naştere. Nici talentul (indiscutabil), ori pregătirea profesională nu pot fi făcute „responsabile” pentru succes, fiindcă prea mulţi blogări ar avea atributele de a performa, în raport cu cei doar câţiva care reuşesc. Aici nu se aplica regula de trei simplă. Nici cea de trei compusă. Ar fi prea evident. Cât despre afirmaţia, cum că succesul ar fi doar o chestiune de timp (ceva de genul: If you build it, they will come), vă las să decideţi singuri.

De ce stres ?

Pentru că invariabil, cine care administrează un blog (incluzând aici atât realizarea de materiale, cât şi gestionarea lor) resimte inevitabil un stres, lucru oarecum în contradicţie cu ce am citit prin bloguri, unde se vorbea chiar despre proprietăţile terapeutice ale activităţii de blogging. Cine ştie ?! Poate scrierea unor materiale să ajute la calmarea demonilor din interior (nu am, nu cunosc), dar administrarea… să fim serioşi. Uptime, plugin-uri, CSS 2.1 / CSS3, actualizări, XHTML strict, SEO, bandă consumată, spam-uri, pagini indexate, etc. Deşi mai puţin spectaculoasă, munca de administrare este infinit mai migăloasă şi consumatoare de timp. Paranteză. Mulţi consideră acesta timp pierdut, dar e o afirmaţie la ce NU subscriu.

NU, dacă vrem să progresăm. Să devenim performanţi.

De unde vine stresul ?

Odată ce-am plecat pe un drum (sau într-o călătorie, dacă acceptaţi metafora) ce implică incertitudine, riscuri, pericole este şi normal să resimţim acest stres fiindcă ne-am aventurat dincolo de limita personală de confort. Am ieşit din propria treime, cum ar spune jucătorii de hochei. Iar cât priveşte motivul / motivaţia acestei aventuri, ea nu trebuie justificată prin teribilismul vârstei sau prin timpul liber disponibil (uneori în exces), ci ţine mai degrabă de aceeaşi dorinţă de a fi performant, de a ne îmbunătăţi deprinderile „în ale bloging-ului”. De a învăţa lucruri şi de a transmite, la rândul nostru, din cele deja învăţate.

Gestionarea stresului

Imaginaţi-vă stresul ca fiind un deşert. Vă aflaţi în calea lui. Ştiţi că până nu traversaţi, veţi rămâne doar cu rudele sau colegii de clasă care vă vizitează blogul, n-aveţi nici o şansă la o monetizare serioasă, dar totuşi ezitaţi. Asta o lună, două, trei… până când deşertul vine el peste voi. Apoi apar acele anunţuri, aproape ceremonioase, de retragere din blogosferă (de parcă Tudor Vladimirescu ar fi putut spune că s-a retras în fântână), vă faceţi alt blog şi ciclul se reia. Zelist indică o scădere a blogurilor active, semn că arşiţa a făcut deja primele victime. Nu vor fi şi ultimele.

Succesul, interpretat ca performanţă cuantificabilă, nu se găseşte de această parte a deşertului. Ar fi prea simplu .Prea rapid. La îndemâna tuturor. Cum pentru pentru a-l traversa în siguranţă, deşertului trebuie, mai întâi să-i accepţi forţa şi apoi să te pregăteşti (aproape cu religiozitate), performanţa se obţine doar prin gestionarea eficientă a stresului.

Acceptaţi stresul ca pe un indicator al nivelul de pregătire din domeniu, ce semnalează atunci când trebuie să ne îmbunătăţim deprinderile pentru a putea fi performanţi. Stresul, asociat senzaţiei de disconfort, odată că este că este perfect normal, iar în al doilea rând, el se manifestă cu atât mai mult cu cât vă apropiaţi de obiectivele propuse. Când v-aţi atins acele obiective, a dispărut şi stresul.

Câteva exemple pe relaţia stres – performanţă

Am făcut o aproape o obişnuinţă din a combate comentariile de tip SPAM, nu pentru că aş avea ceva împotriva serviciilor sau a site-urilor popularizate, însă a fost poate singurul mod prin care un blog necunoscut, aflat la început de drum, şi-a putut contura un public fidel (v-am amintit deja procentul: 20%) sub cele mai bune auspicii. Fără compromisuri, fără false premise.

Un alt exemplu: site-urile din blogroll, unde aţi observat (probabil) că sunt destul de rezervat cu adăugarea de noi membri, cu schimbul de link-uri, de bannere, de acadele, chiar cu riscul „îngheţării” Page Rank-ului actual.

Articolele mai puţin populare, cele care au beneficiat de un număr restrâns comentarii, sau au fost char ignorate, îmi arată clar că m-am abătut de la target-ul acestui blog. Fie am tratat subiectul respectiv prea voalat, când s-ar fi impus, mai degrabă, să pun punctul pe i, sare pe rană sau bănuţul pe frunte. Sau, aşa o cum propuneam o explicaţie într-unul din articolele trecute, inspiraţia n-a fost cea mi bună prietenă. Azi, pot să admit că n-am fost suficient de bine informat / de pregătit, pentru a scrie un material de calitate. Fiţi siguri să sunt primul care realizează lipsa valoare a unui articol şi am mers până acolo încât să rog scoaterea unuia astfel de material de pe FTW, deşi strânsese voturile necesare promovării pe prima pagină.

Ar mai fi câteva exemple, tot pe aceeaşi relaţie: stres – performanţă, dar nu mai avem timp (din păcate). Închei aici prima parte a acestui articol. NU pun punct, ci puncte… de suspensie. Partea a doua va fi un pic mai tehnică, după care vom reveni la treburile noastre.

P.S. Sursa pozei şi un articol extrem de interesant, tot despre spre şi perfoamanţă: http://www.secretgeek.net/ydlaw.asp

Articole corelate pe stefamedia.ro:

• 31 august. Ziua blogului. Sărbătoarea blogărilor
• StefaMedia are cont pe twitter
• O altă viziune asupra crizei economice